florian cristache ranit revolutie
În dreapta, pe patul de spital, Florian Cristache și soția. Imagine surprinsă imediat după momentul Decembrie 1989. „Un glonț comunist și-a făcut datoria de partid”, spune, hâtru.

Iulie 2011, Mânăstirea Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (Brașov). Atunci l-am întâlnit pentru prima oară, l-am remarcat pentru simplitatea gesturilor, prin tot ce făcea și altruismul față de camarazii prezenți. Pe scurt: Florian Cristache.

Ulterior, am aflat că este unul dintre miile de tineri eroi care au luptat pe baricadele din Decembrie ’89 în Piața Universității. A fost unul dinte primii tineri bucureșteni care s-au adunat la Universitate, pentru a manifesta împotriva regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Sufletistul nostru camarad a căzut lovit „de un glonț comunist, care și-a făcut datoria de partid”, cum avea să scrie după, în cartea sa „Întâlnirea cu cel ce m-a împușcat”. Femurul piciorului drept i-a fost zdrobit, se pare de unul dintre lunetiștii care au acționat, în acele zile cumplite, pe blocurile din apropierea baricadei de la Inter. Toate acestea se petreceau, cu puțin timp după miezul nopții, zilei de 22 Decembrie.

Dus de camarazi la Spitalul Colțea, a fost redirecționat, mai departe, la Spitalul de Ortopedie, Foișor. „Eroul”, așa cum aveau să-l strige colegii de salon, a fost printre primii răniți internați în acea noapte. Aceasta a fost a doua lui șansă în acea noapte cumplită, pentru că în orele ce au urmat, securiștii au intrat în Spitalul Colțea, ridicându-i pentru anchetă pe toți răniții, în starea în care se aflau. Mulți dintre ei, săracii, au decedat.

Coleg cu Ilie Dumitrescu și Dan Petrescu

Din discuțiile cu Florian, aveam să descopăr că ne leagă nu numai dragostea de țară, de tot ce-i românesc, ci și pasiunea noastră pentru fotbal, pentru sport, în general. Am aflat cu mare plăcere că a făcut parte din generația lui Ilie Dumitrescu și Dan Petrescu, avându-l ca „șlefuitor” la clubul Steaua pe regretatul descoperitor de talente Petre Mihai. I-a plăcut să stea în poartă.

Își aduce aminte cu plăcere de vremurile când Ilie „Pictorul” și Dan „Bursucul” îl torpilau cu mingile în toate colțurile porții, iar el de cele mai multe ori reușea să le pareze, însă, cu prețul multor julituri și semne pe tot corpul. De copil i-a plăcut să se antreneze cu mare sârguință, participând la campionate și diverse alte competiții fotbalistice.

Câștigarea Cupei Campionilor în anul 1986, de către Steaua i-a adus o mare bucurie și totodată un mare regret, că nu a reușit să-și continue drumul spre culmile performanței, însă dragostea pentru fotbal și pentru sport,în general, i-au rămas.

I-a susținut pe „tricolori” în Italia 1990

După îndelungate suferințe, după evenimentele din Decembrie ’89, s-a înscris în Asociația Răniților și Urmașilor Eroilor-Martiri din Revoluția Română, prin care a avut șansa să fie și el beneficiarul unui bilet la Campionatul Mondial de fotbal din Italia 1990. Bucuros de două ori: mai întâi pentru că putea să vadă meciurile echipei României pe viu, apoi pentru că avea ocazia să-l susțină pe fostul lui coleg de la pitici, Ilie Dumitrescu.

Din cartea lu Florian, câteva spicuiri: „Au fost multe premiere pe care le-am trăit atunci, de aceea tot acel periplu italian a fost ca o recunoștință pentru cei ce s-au sacrificat. Era prima dată când zburam cu avionul și am trăit o senzație de nedescris, parcă pluteam peste nori cu propriile mele forțe, călăream norii cu o viteză apropiată glonțului cu care am luat cunoștință la Revoluție, călătorind într-o țară latină, soră, cum era Italia”.

Victorie istorică asupra URSS

După victoria de la Bari a „naționalei” noastre, cu 2-0 împotriva URSS, bucuria a fost de nedescris: „Era o nebunie după meci, lăsând euforia să-și facă efectul asupra noastră. Ne fericea această victorie, ca și când au făcut-o pentru noi. Era ca o vindecare pentru noi, poate că am și contribuit la ea, săream de bucurie, ne îmbrățișam, aproape că uitasem că avem acele fixatoare în picioare, care îți aducea un oarecare disconfort, mai ales al meu, care era cel mai voluminos, de parcă aveam o rețea de antene. Mi-au cusut un mare petic bufant la pantaloni, pentru a-mi ascunde fixatorul, astfel încât să nu se vadă și să nu se agațe nimic de el. Încercam, câte puțin, să forțez piciorul, sprijinindu-mă în el, ca să-l antrenez pentru mai târziu, deși era un pic riscant. Nu exageram. Oricum, eram un bun mânuitor de cârje”.

Martori de la distanță la „Mineriadă”

Evenimentele din iunie 1990 de la București, odată cu sosirea minerilor, le-a trăit acolo, în Italia, cu sentimente contradictorii: „Nu credeam că, după o Revoluție, în care s-au sacrificat tineri români pentru binele țării, niște mineri chemați la ordin puteau să devasteze sufletul celor puri, care s-au jertfit și pentru ei… După această perioadă de întristare, căci ne îngrijora situația de acasă, a urmat tot la Bari, meciul cu Camerun, când am pierdut cu 1-2. Toți eram dezumflați și de la meci, și de situația critică din țară. Ba bine că nu eam în țară, că le arătam noi minerilor, cu cîrjele noastre, le scuturam noi funinginea de pe ei”.

Trăind pentru România și strigând pentru ea

florian cristache revolutieFotbalul, această mare metaforă a vieții, avea să îi aducă prietenului nostru o mare satisfacție în ultimul meci al grupei, când echipa României a remizat (1-1) cu Argentina marelui Maradona, chiar in fieful lui, la Napoli. Din trăirile de atunci: „A fost un meci pe care l-am simțit și trăit cu sufletul la gură. Emoție, suspans… de parcă de el depindea sănătatea sau viața noastră. Eram suporteri înfocați și ne susțineam echipa, uitând că suntem dependenți de niște fiare, de care nu urma să scăpăm așa de repede. Cu acest meci ne-am mai revenit din pesimismul pe care-l dobândisem, zilele trecute. Am reînviat și ca națiune, și ca oameni. Trăiam pentru România și strigam pentru ea, simțeam că noi am câștigat – sentimentul oricărui suporter adevărat”.

Câte ceva despre românism și suporteri

La finalul cărții și al amintirilor din acele zile, ce i-au schimbat total viața, Florian a adăugat cu multă hotărâre și sensibilitate, câteva gînduri, despre noua societate, post – 89, idealuri, valori, păstrarea identității și a valorilor românești. Prin urmare, tradiţiile şi specificul romînesc nu ne plasează în niciun fel pe vreo treaptă a vreunei imaginare ierarhii. Trăim astăzi, alături de toate naţiunile consecinţele propriei noastre istorii. Deci, a fi român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Însă, de aici şi până la a crede că nemţii sunt mai organizaţi, doar pentru că sunt nemţi, şi că românii sunt firi blajine şi poetice, doar pentru că sunt români, e un drum lung, la capătul căruia, cel mai probabil, se află o prăpastie… Un drum atât de lung, încât nici măcar nu merită să fie străbătut.

Florian Cristache îi arată cu degetul pe „discriminați”

Dar, mai bine, să-l lăsăm pe Florian să ne prezinte câteva reflecții despre românism și despre suporteri.

Despre românism: „Elemente minoritare au început să-și facă simțită prezența, prin diferite grupuri, și au ca scop destrămarea eticii umane. Pe plan extern, aceste grupuri ne îngroapă ca nație, căci unde ies reprezentanții lor, prin străinătate, aceștia sunt luați drept români. Aceștia nu înseamnă România! Asta e o jignire la acest suflet brav de român, care a luptat de-a lungul secolelor pentru a da o continuitate acestei nații și acestui pământ. Și au răsărit unii, venind de nicăieri, care, emancipându-se, au prins cheag. Și cheagul a devenit o tumoare pentru sănătatea României. Trebuie să tindem toți către un țel civilizat, să-l atingem odată pentru totdeauna și împreună să ne salvăm, ca națiune, evitând să fim înghițiți de alte minorități care se ridică amenințător.

Protestând la o infracțiune, cei care au înfăptuit-o, fiind minoritari se adună într-o singură voce și te pun cu botul pe labe, invocând discriminarea în special. Însă adevăratul scop este să înjunghie premedidat românismul pe la spate, ca niște lași, nedându-i nici o șansă să se afirme, pentru a nu se afunda ei în neant și a continua nestingheriți să plutească tolerați de noi, neputând să-i schimbăm de la starea lor genetică.

Numai unindu-ne într-un singur corp românesc putem să ținem la distanță aceste tentacule care fac legea după bunul lor plac în această țară. Fiind formați dintr-o biată familie umilă, nu vom răzbi acestor haite flămânde. Devenim din ce în ce mai indiferenți față de aproapele nostru, ceea ce e pe placul acelor care știu să se strângă, să ne frângă gâtul în orice situație, dar se vede clar că în această țară antiromânismul este predat ca o lecție de etică fundamentală. Sunt mulți dintre noi care se lasă duși de comoditate către partea minoritară luând obiceiuri leneșe și de prost gust, doar pentru că sunt mai facile, și le pot imita mai rapid”.

Tineri rătăciți pe stadioane, mânați de principiul „dai și fugi”

florian cristacheDespre suporteri: „Cu părere de rău, vedem pe stadioane, ca de altfel și în lupta politică, atâtea bătăi și atâta ură. Suporterii au ajuns prea departe! Cu acest război din tribună, crezând că așa se susține, de fapt, nu cunosc sensul cuvântului a fi suporter. Firesc ar fi să meargă pe stadion să vadă un spectacol: și-n teren, și în tribune. Dar, ce se întâmplă cu această junglă în care acești fanatici de neoprit sunt posedați de cultul răului și al distrugerilor? Mai putem să venim cu copii, soțiile sau prietenele pe stadion? Mai păstrăm ceva sfânt în noi?! A da totul pentru spectacol, fără a ucide sportul, fără brutalitate, este o mărturie care dovedește că ești un adevărat suporter. Majoritatea oamenilor vin la stadion cu copii, ca să le insufle pasiunea de joc, de fotbal, sau cu soția, ca să vadă un spectacol. Dar, cei frustrați din galeriile extreme vor să dea un spectacol negativ, pentru a fi luați în seamă, pentru că ce nu pot să facă în afara stadionului, fac în stadion. Asta este logica lor!

De pildă, pentru o cauză nobilă, cum ar fi sacrificiul pentru România, acești tineri rătăciți ar avea tot atât devotament?! Pe oriunde altundeva îi vezi, știu să se dea în stambă: teribilism, când de fapt sunt niște «dai-și-fugi», pentru că ăsta este «sportul» lor național, cel mai bine «învățat». Săracii, ei cred că în felul acesta sunt rebeli și au pământul la picioarele lor. Se cred «buricul pământului», însă la ceva serios se pierd și dispar.

Să faci rău și să distrugi este foarte ușor. Dar, să dăruiești și să clădești ceva este atât de greu, încât lesne îți lași frâul liber forței distrugerii. Numai dacă nu ești român este greu, așa că trebuie să ne descotorosim de cei care nu sunt români curați, corecți și adevărați. Românul trebuie și poate să fie un om civilizat, schimbând din temelii percepția despre el, cu o nouă fațadă, ce i-o putem imprima, asociind-o cu dreptatea și credința fără precupețirea eforturilor, eliminându-i pe cei care vor să-și contureze un alt drum iresponsabil, anarhic, punând accentul pe sălbăticie”.

Revederea de la Sâmbăta de Sus

În prezent, Florian Cristache (49 ani) activează în Biroul de presă al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, unde își face cu mare vocație meseria de fotograf. Locuiește în București, este tatăl a doi băieți.

Iulie 2016, Mânăstirea Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (Brașov). Mă reîntâlnesc cu bunul meu camarad, la comemorarea a 10 ani de la trecerea în lumea celor drepți a lui Ion Gavrilă Ogoranu. La eveniment au venit delegații din diferite zone ale României (Bucureşti, Braşov, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Galaţi, Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Teleorman, Argeş, Alba, Arad, Sibiu, Mureş, Iaşi), dar şi din Basarabia şi Banatul Sârbesc. Mă trage ușor de mână și îmi șoptește: „Dacă ar fi fost să murim atunci, în ’89, am fi făcut-o posedați și de un mic dram de inconștiență-conștientă. Dar numai rezultatul final, pe care îl doream, ne umplea de o energie pozitivă, dusă până la sacrificiu”. (foto: florian cristache, colecția personală)