Rică Răducanu și-a ieșit din minți: l-a strâns pe om de gât și l-a îmbrâncit!

Necula Răducanu. Sau, mai simplu, așa cum îl știe toată lumea: „Rică”. Sau „nea Rică”. Pe vremuri i se spunea „Tamango”. Timpul e prea zgârcit când vine vorba de fostul portar al Rapidului și poveștile sale. Povești reale, trăite pe gazon sau în afara lui de unul dintre cei mai populari fotbaliști români ai tuturor timpurilor. Simpatic – simpatic, însă „nea Rică”, vulcanic așa cum îi stă bine oricărui idol al Giuleștiului, a avut, de-a lungul carierei, și excese de nervi mai puțin știute în ziua de azi. Unul dintre aceste episoade s-a petrecut în iulie 1970, spre finalul campionatului 1969-1970. Campionat la finele căruia, UTA a devenit campioană a țării (a 6-a oară, dar și ultima în istoria „Bătrânei doamne”). Etapa a 27-a din Divizia „A”. Pe stadionul „Republicii”, în asistența a circa 15.000 spectatori, Rapid și Dinamo s-au aflat față-n față. Dinamoviștii au deschis scorul prin Mircea Lucescu (minutul 28), în urma „unei acțiuni de chinogramă la care au contribuit pe rând Haidu, Both și Sălceanu” (am citat din cronica jocului pentru revista „Fotbal”, anul 5, nr. 216, scrisă de Gheorghe Nertea). Apoi, în minutul 71, Dinamo și-a majorat avantajul, prin Haidu, care „a reluat imparabil de la 6 metri mingea centrată de Radu Nunweiller”.

„Furiosul Răducanu”

În continuare s-a derulat o scenă tragi-comică. Protagonist: „Rică” Răducanu. Redăm integral (pilde valabile oricând, mai ales în ziua de azi), rândurile aceluiași Gheorghe Nertea, cuprinse în nota „Furiosul Răducanu”. Introducerea: „Puțini dintre valoroșii noștrii portari au avut ocazia de a se bucura de o atât de mare popularitate, de o atât de manifestă simpatie, ca Răducanu. Și la sfârșitul meciului cu Dinamo – ca de obicei -, sute de admiratori îl așteptau la ieșirea din vestiar, însoțindu-l apoi în drum spre oraș, solicitându-i autografe, întreținându-se cu el, cu toate că nu merita atâta atenție… Și iată de ce”.

L-a gâtuit și l-a „îmbrâncit cu brutalitate”

Cuprinsul: „Să ne amintim de minutul 71, când Răducanu a scos pentru a doua oară mingea din plasă, minut care a coincis cu o atitudine demnă de condamnat a portarului rapidist. Afectat de primirea golului și de înfrângerea care se profila, dând frâu liber nervilor, Răducanu s-a repezit ca un uliu la tânărul fundaș Cojocaru, strângându-l pur și simplu de gât, apoi îmbrâncindu-l cu brutalitate. Chiar dacă Cojocaru a avut partea lui de vină la faza cu pricina, asemenea acte de isterie n-au ce căuta pe terenurile de fotbal. Pe lângă faptul că umbresc prestigiul talentatului portar, lasă publicului o impresie deplorabilă. Atitudinea lui Răducanu a scos la iveală și un alt aspect, acela al șubrezeniei spiritului de echipă, al afecțiunii atât de mult necesară între jucătorii aceluiași club. Cum s-ar fi simțit Răducanu dacă atunci când a primit primul gol cu atâta ușurință, Greavu sau Năsturescu sau Neagu sau oricare alt echipier s-ar fi manifestat așa cum a făcut-o el cu Cojocaru?”.

Talentul nu trebuie „convertit în atitudine de maidan”

Concluzia: „Să fie clar, și nu numai pentru Răducanu, că nu putem admite ca talentul să fie convertit în atitudine de maidan”. Acel Rapid – Dinamo s-a încheiat 1-2, „onoarea” rapidiștilor fiind salvată de Petreanu (minutul 78). (foto: revista fotbal)