Tot despre începuturile RC Brașov – anii de înainte de 1990, când echipa evolua, ca și acum, în Campionatul Municipiului București la rugby juniori -, Vasile Soporan își continuă destăinuirile pentru 7sport.ro. Se putea altfel – deplasările au avut mereu un farmec aparte. „Eram vai de mama noastră, cum se zice. N-aveam bani de bilete pentru copii, iar de mâncat – fiecare cu sandvișul în buzunar de acasă. Acum, de câțiva ani am început să mergem și noi cu mașina în deplasări. Atunci – și înainte de Revoluție, și mulți ani după, inclusiv la turneele din străinătate -, mergeam numai cu trenul. Cum? Vorbim mai încolo, după ce v-o spun p-asta…”, este preludiul… aventurii ce urmează.

Vagonul cu turiști polonezi

Da, curată aventură. Nu-i nicio exagerare! „Plecam ca de obicei din Gara Brașov, cu trenul, normal, la București. Era înainte de 1990 – primăvara. Zăpada nu se topise, era frig ca iarna. Am urcat copii în tren și până ca acesta să plece, m-am întors pe peron, în gară. Vorbeam așa, ca înaintea plecării, cu tatăl lui Dănuț Petrule. Nu mi-am dat seama că trenul avea atașat și vagonul special, cu turiști polonezi. Exact în dreptul lui stăteam. Trenul pleacă, eu sar pe scară și dau să urc în vagon. Când colo – ușa blocată. Așa se proceda cu vagoanele de străini – vezi Doamne să nu se facă bișniță, străinii să nu intre în contact cu românii, așa erau viziunile regimului, pe atunci. Cum aveam copiii în tren, fără alt însoțitor, la disperare, într-o fracțiune de secundă am luat decizia de a nu sări de pe scară. Așa am gândit în acel moment! Ei bine, și strâns cum mă țineam pe scara trenului, am stat acolo până la prima stație: până la Predeal. Greu de închipuit ce frig și sperietură am îndurat atunci! La Predeal, am urcat în vagon, la copii. Normal că nu le-am spus ce am pățit, să nu-i sperii. Chiar dacă mă observaseră ei schimbat rău la față. În continuare, am mers la București, ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu știa, pînă în ziua de azi, cînd vă povestesc, de unde mi se trage mie vocea răgușită pe care-o am acum. De atunci mi se trage! Am contactat o viroză extraordinar de puternică, după care mi-am revenit abia după luni bune. Însă nu am scăpat de urmări, după cum se… aude”, se confesează Vasile Soporan.

Subiect de discuție pentru mecanicii de locomotivă

Ca și cum n-ar fi fost îndeajuns – epilog cu… haz de necaz. Același special partener de discuție revine: „Săptămâna următoare acelei grozăvii, am trecut pe la Depoul CFR Brașov. Cu treabă, pe acolo… Și ce să aud? Doi mecanici. Unul – lucrase în ziua cu pricina, exact pe un tren cu care, până la Predeal, ne-am intersectat, la un moment dat. Celălalt – mecanic pe trenul ce mergea spre București și pe scara căruia mă aflam. Vorbeau între ei. Și, bineînțeles, ce mister încercau să deslușească: vorbeau despre un nebun, care mergea la București pe scara trenului, în viteza aia, pe frigul ăla… Ce-o fi pățit omul, a murit sau n-a murit… se tot întrebau cu mine de față”.

Cu trenul, prin România și Europa, fără bilete de călătorie

Și ce n-a mai făcut Vasile Soporan pentru rugby și pentru copiii săi?! De pildă, ani de zile, în țară și străinătate (la turnee) a mers cu trenul fără să plătească vreun bilet! Nu singur, nu cu doi-trei sau, hai, câțiva copii. Ci cu 15, 20 și chiar 25 de copii – cazul turneelor externe. Da! Toți neplătitori de bilet! Și nu un drum, ci nenumărate. Cel puțin în țară le-a pierdut șirul demult. Rugby-ul merită și astfel de gesturi. Asta să fie paguba cea mare a CFR-ului din România! „La prima noastră deplasare în Franța, la Dijon, în 1991, aveam vize, însă nimeni nu știa cum circulăm. Că, de fapt, nu aveam bilete de călătorie! De unde atâția bani? La dus, așa fără bilete am trecut prin Ungaria – Austria – Franța, iar la întors am venit tot fără bilete, pe partea ailaltă: Franța – Italia – Iugoslavia și am intrat în țară pe la Stamora – Moravița. Am mai prin vreo două deplasări externe, tot așa”, declară Vasile Soporan.

Când ceferiștii nu vorbesc aceeași limbă

Și totuși, cum era posibil? „Sistemul era simplu: ca angajat al CFR-ului, beneficiam de gratuitate și, automat, luam o foaie de drum pentru o persoană. Numai că la acea foaie de drum eu atașam un tabel nominal, cu trenul, numele și prenumele persoanelor din grupul nostru, număr de locuri separat pentru 20-25 de inși în parte – câți eram noi. Adică, pe toți copiii. În țară, văzând că sunt ceferist de-al lor, nu aveam probleme cu controlorii. Iar afară, controlorii străini, săracii, nu mai înțelegeau nimic. Că nu ocupam unul – două locuri, ci 20-25. Cei pe locurile cărora stăteam noi, de fapt, unde să se mai așeze? Noi, fiind grup organizat, de copii, cine ar fi crezut ce se petrece. Toți o dădeau pe lipsa de comunicare între părți”, replică același povestitor. (va urma)